E prima oară când ating pur și simplu o persoană și nu pot simți nimic.. nici prietenie, nici iubire, ură sau dispreț. E așa de rece, așa de placid. Gri. Dar azi a fost soare. Soare cu dinți.
Defapt.. de abia pot să scriu. Ochii mi-s roșii și mă ustură, obrajii parcă-s de piatră și buzele uscate și rupte. De fiecare dată când plâng mă gândesc la o amintire îndepărtată din copilărie - și anume că eram la grădiniță și a venit o doamnă și ne-a povestit diverse chestii, printre care faptul că lacrimile sunt sărate. E ca și cum stările tale au fost transpuse în acele picături nevinovate și sunt la fel ce acre cum îți este și pieptul - fiindcă a început să mă doară la propriu deja - și gândurile, să nu mai vorbim de amintiri. Am învățat deja cum să zâmbesc forțat când inima mi-e ruptă în o mie de bucăți și nu găsesc bandaje pe nicăieri, am învățat cum să mă opresc din plâns repede ca să nu observe nimeni - "ai ochii prea roșii, ai citit cam mult".
Nu eram deloc o plângăcioasă, n-am plâns nici măcar când mi-am spart capul de un scrânciob în mișcare.. Nu vreau să mă plâng și să sufăr - dar e involuntar. Nu știu ce e cu mine și cu situația asta, cu persoana asta.. Sunt atentă la detalii, însă iert multe. Și ăsta e un lucru tare rău. *de reținut*
"La mine-n cameră e întuneric ca într-o inimă
Oriunde arunc tot nimeresc și sparg ceva"
Nu știu cine a spus că dacă plângi te răcorești și toate trec. Te oprești din plâns ori fiindcă adormi și nu-ți dai seama ori fiindcă vine cineva și nu ai chef de întrebări care nu-și au rostul. Doar o singură persoană poate schimba chestia asta. U-n-a. După mai multe episoade nefericite chiar mă gândeam să iau somnifere. Și ca să nu trezesc bănuieli, mă gândeam să iau câte o pastilă de la o farmacie. Nu, nu, chiar nu exagerez sau mă bag în seamă (ORICUM PE AICI E GOL) și nu vreau să mă înțelegeți greșit - trec prin starea asta de o grămadă de timp iar acum.. e mai rău ca niciodată.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu