" Bănuiesc că ăsta e secretul, dacă îți dorești vreodată ca lucrurile să fie cum au fost, trebuie doar să te uiți la cer "Bolta melancolică picta cu ale ei lacrimi sticla rece a tramvaiului care se clătina precum un balansoar pe șinele kilometrice ale Bucureștiului. Priveam opera maestrului, urmărind tușele rapide și exacte, care fragmentau lumea de afară ca într-un puzzle. De fiecare dată când îl priveam, era altfel, din ce în ce mai greu de rezolvat.
Și atunci simt o altă prezență care urmărea aceeași pânză, o ființă himerică.. atât de reală, atât de vie! Stătea precum o statuie în fața mea, privindu-mă distant, de parcă ar fi privit prin mine. El însuși parcă ar fi o sculptură destrămată, ale cărui bucăți au ieșit în lumea de dincolo de această fereastă și au prins culoare.
Însuși acest firmament atât de complex ne poate controla după propria dorință. Datorita lui ne-am întâlnit, eram precum două picături reci de apă, pierdute pe carosabilul unei mașini roșii vechi, care reflectau aceeași lumină, aceleași sentimente.
Apoi ne-am preschimbat în ceață, rămânând fără luminițele multicolore care ne înveseleau și ne-am pierdut alături de celelalte suflete retrase. Regăsind drumul înapoi către lumea luminilor, am ajuns în acest banal tramvai, urmărind spectacolul la care, odinioară, eram și noi actori.
Mă pierd în abudența de culori oglindită de stropul care-ți încețoșează privirea și simt cum mă sfărâm și-mi imprim pe piele spectacolul de pe obrazul tău. Îmi zâmbești pentru prima oară după o duzină de timp, îmi prinzi mâna cu încredere și plecăm să urmărim alt spectacol.
-scris pe 22 martie 2014
Apusul e nervos, împrăștie ultimele raze ale soarelui peste boltă și alungă orice nor fără vină pentru a ne ajuta să urmărim spectacolul chiar de deasupra noastră. Unii nici măcar nu-l observă.. trec nepăsători pe străduțele aglomerate, alături de mulți alți oameni care se uită la aceleași lucruri: la asfaltul muldar sau la telefonul nefolositor.
Nuanțele violente și calde de roșu și portocaliu îți transmit căldură și în același timp melancolie, te face să te gândești la acele momente când.. odată cu soarele și sufletul tău se stingea, când odată cu liniștea au venit momentele de solitudine în care deși te simți bine, totuși realizezi că nu e.. bine.
Soarele mă urmărea și pe mine în momentele dinainte de a pleca, văzând cum cineva s-a săturat pur și simplu de mine și m-a lăsat în grija lui.. ceruLUI. Lacrimile încercau să-mi închidă ochii astfel încât eu aproape nu mai vedeam acele culori. M-am desprins total de realitate atunci când muzica a început să-mi aline urechile, ajungând imediat și la inimă, care astfel se simțea ocrotită.
"Un picior în groapă
Ochii înspre cer
Răbdarea mea ascunde iubiri de rinocer"
Inima ta e fragilă: poate fi spartă și într-o secundă.. dacă a venit timpul. La fel e și cu cerul. Noaptea rece și umedă nu vine dintr-o dată, apusul e ca o intrigă, apusul poate fi și un punct culminant dar e totodată și.. o paletă de culori.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu